The Immortals of DaKsha

Motto:
The opposite of love is not hate, its apathy, when u simply don't bother about that person! – Amish Tripathi
This is not about love, but about will to exist and forge an Nation with a might and strong Country.
Even so, love for others is a great part of this endeavor.

For foreigners DaKsha in Sanskrit = the Country of God’s

The story began in the ancient Trigarta (women or pearl), on the banks of Drisatvati river and having the “little” Kamyaka forest as a shield of the land, from south.

Anagha the innocent was wandering on the forest, aiming to hunt a deer, taking small steps, listening to all the sounds around him, noticing all the colors and smells, counting all the leaf’s from the trees.
He’s mind was one with the bow and arrow, aiming always for the target he had in mind. No failure ever succeed to him before, because he’s mind is clear, like the water from a spring font.

Then, soundless, a presence became more and more sensible. He’s soul feel it like an old acquaintance, someone unexpected and covered in shadows.

- Namaste, oh great One ! Anagha said.
- Shh ! May the God’s bless you, oh pure Anagha. Say the great one.
- What bring you here, mighty Naga ? asked Anagha.
- Oh, you favorite of the God’s, a big trouble is in the world of Devas and Asuras. And only you could be of any help. Answered the mighty Naga.
- How is that ? How could I help where Deva’s and Asura’s are in trouble, o great one ?
- You should travel to the Kailasa mountain, and find the man’s of Kimpurusha. Only that sort of mongrel people will save the humans from this land, till the time when Deva’s will finally defeat the Asuras and restore the order for the Bharat people.
Saying this, he tilted he’s head and quietly disappeared in the woods.

Then a nice spotted deer appeared in the sight of Anagha and he, without a word, aimed and shouted him down with he’s arrow.

When Anagha arrived at home, Mrinmaye waited him already, in the house door, with the water to wash him feet’s.
- Welcome, my Lord ! she said.
- Oh dear Mrinmaye ! Oh, my bellowed one, my sun and my daylight. He answered her welcoming.
- You bring such a nice deer. I will prepare him for you.
- My dear, I have meet, in the forest, the great Naga. And he told me I have to go in the north, to meet the people of Kimpurusha.
- You went early in the morning to hunting, but I also had dreamed about this.
It was a perfect peak, looking the same from all the parts. He was higher than the sky itself and a great light was upon it. Then it was a great snake, surrounding that mountain and Deva’s and Asura’s was churning the great mountain with this snake. So the snake died, but from he’s body plenty of others small snakes emerged, and went in the land.
From all those little snakes, one grew bigger and bigger, swallowing everything, even he’s brothers.
So, he grew up so huge that he was of the size of the mountain.
All people from earth where scared and run away from that snake. Other gave him sacrifices and began to worship him as the mightiest God. So, everything for humans became to be counted in gold, for this was the best loved sacrifice for the Snake.

Then, from the heights of the sky, a golden eagle came, and he cried out so strong that all humans knows he came. And the world trembled so strong from this cry that waters have invaded the earth and all creatures knows that a savior has arrived.
- Then I wake up from the sleep, and noticed you have already gone, so I have dreaded for you all the day, knowing something will happen.
- Oh, my dear, I think I must see the great Rishi, before doing this trip. Perhaps he’s wisdom will guide me through this or will gave me guidance.
- I talked last week with Ahalya, he’s wife, and she told me he will go in the forest for penance until the next year.
- Then I have to do it myself, without he’s advice. I will prepare Nandi for leaving tomorrow morning.

And so, Anagha went into the north lands, with the hope to discover there the salvation from the curse that was to happen in the land.

People of Kimpurusha where tall and strong, like any people from mountains. They also don’t speak much and act very direct.
Them jokes where incomprehensible for Anagha, because he was yet pure in mind and soul.
Them women’s don’t attract him too, because in he’s mind was always Mrinmaye.

Still, something strange happen to Anagha, during this experience with Kimpurushan’s, because he began to be attracted by them greatness of gesture, them nice looking clothes and jewelries and, especially by them glorious stories regarding wars and fights.

At the beginning was not the case of wealth loving, but this mirage of great palaces, golden plates and ... theaters.
All those where so different from the hut he lives with Mrinmaye.

So, he lead them back to Trigarta, with the true hope in he’s heart that them might will save the land, and all those living there.

Meri subhkamay tumhare saath hain !

Eu, Tu, Noi, Voi, Ei ...

Idea de "Transilvănism" sau "Ardelenism", pare sa fi fost inițial a ungurilor, ca subterfugiu politico-diplomatic de a individualiza Transilvania, cu intenția de a o anexa ulterior noii Ungarii.
Ungurii au renunțat la ea, pentru că evenimentele politicii internaționale au făcut 
în așa fel încât, după Trianon, au pierdut poziția necesară unei asemenea negocieri.

Idea, totuși, a rezistat, nu pentru că Ungaria ar mai fi susținut-o, ci pentru că ardelenii au adoptat-o, regăsindu-și, oarecum o identitate.

Idea de ”Transilvania” a crescut în timp, evoluând de la voivodatul lui Gelu (semnatar al jurământului sângelui - vérszerződés -, al celor șapte triburi maghiare, ucis de Gyula, fratele mamei lui Ștefan al Ungariei), rămânând teritoriu distinct în regatul Ungariei ca Principat al Transilvaniei, această situație continuând și după înfrângerea maghiarilor la Mohaci, și până la dezmembrarea imperiului Habsburgic.
A crescut atât de mult încât azi, vorbind de ardeleni, includem aici și bănățenii, crișenii, sătmărenii și maramureșenii.

O extindere a ”vectorilor spațiali”, am spune astăzi, ce a modelat și înglobat această regiune după cum au evoluat forțele modelatoare.
Oricum, Transilvania, în accepțiunea curentă este provincia vestică a României, cuprinzând teritoriile din bazinul carpatic.

Locuirea umană, aici, coboară mult în preistorie, datorită condițiilor favorabile ale bazinului hidrografic al zonei, ce au permis producția de alimente în văile Mureșului, Crișurilor, Tisei și Dunării. Din acest motiv găsim urme de locuire încă din Mezolitic (sau mai devreme) în acest areal.
Privitor la motivele acestei situații, vezi Ian Morris, Why the West Rules--For Now .

În fine, ardelenii au pierdut toate acestea datorită unor leaderi ai PNR din 1918, ce nu au știut să negocieze condițiile unirii, având în minte idealuri și crezând că România Mare va fi patria lor adevărată.
Ca dovadă, o să citez dintr-o scrisoare a lui Traian Vuia (încă un ardelean decepționat de România):

”Cum îţi aşterni, aşa dormi”. Cînd s-a făcut unirea, nu s-a pus nici o condiţiune. Au fost două momente istorice cînd trebuiau discutate condiţiunile Unirei.

1. Înainte de intrarea României în războiul european, când România cu concursul mandatarului Partidului Naţional Român a stabilit frontierele României Mari, cari au servit de bază guvernului român în tratativele sale cu aliaţii. Era momentul cel mai favorabil pentru fixarea condiţiunilor noastre.

2. După armistiţiu, la Alba Iulia, sau mai bine zis înainte cu ceva. Aici au lucrat oamenii noştri în mod copilăresc. S-au făcut declaraţiuni platonice, cari angajează mai mult pe aceia cari le-au făcut, decît pe guvernul român. Unirei trebuia să precedereze un pact bilateral între guvernul român şi mandatarii poporului nostru întrunit la Alba Iulia şi ratificat apoi printr-o Constituantă.”

Ciudat, totuși, că ardelenii au rămas la fel de idealiști după așa de multă vreme. Că își doresc la fel de mult o țară în care toți să prospere, o țară luminată, conexată la ”vectorii de dezvoltare europeni”.
Nu dau dreptate celor ce cred că ardelenii vor să fie ”independenți” sau ”autonomi” pentru ca să le fie lor mai bine, însă cred că fiecare dintre noi trebuie să își vadă, prima dată după ce se deșteaptă în lumea asta, interesul și bunăstarea comunității din care face parte.

Nu poți iubii toți oamenii din lumea asta așa, deodată. Trebuie să începi cu cei din jurul tău.

Și, totuși, care ar fi concluzia ?

Au fost Maniu și Vaida Voievod idioți scriind memorandumuri către autorități ce nu doreau să îi asculte ?

”Sire,

Timp aproape de o mie de ani, Românii din Transilvania şi Banat au îndurat toate suferinţele şi pierderile naţionale, pricinuite de jugul unei stăpâniri duşmănoase. Cucerirea străină le-a răpit ţinuturi întregi, cu pământul cel mai bogat şi roditor, singurul izvor de existenţă materială al unui popor agricultor; o feudalitate strâns legată a ridicat în inima românismului cetăţi puternic întărite, de unde stăpânea şi storcea norodul iobăgit, iar ţara s-a împânzit cu nenumărate târguri şi oraşe, citadele de forţă şi expansiune a elementului stăpânilor. (...) Trei elemente au fost componentele de căpetenie ale ideologiei politice româneşti de peste Carpaţi: ideea naţională, dreptatea socială şi regimul democratic. Aceste trei principii, adânc împletite şi organic legate, formau în spiritul Ardealului şi Banatului o treime atât de strânsă, încât se confundau în acelaş mare ideal de eliberare, de unire şi de înălţare a naţiunei. (...)
Un stat românesc, fără democraţie şi fără dreptate socială pentru ţărani şi muncitori, ar însemna pentru ardeleni un naţionalism golit de o bună parte din conţinutul lui real şi ar fi continuarea vechilor nedreptăţi sub formă nouă, naţională. Tocmai de aceea conducătorii cari au convocat şi au condus adunarea de la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia, proclamând principiul însuşi al unirei cu Ţara-mamă, au înscris în acelaş timp necesitatea celor două reforme fundamentale în însăşi revoluţia ce s-a votat, înţelegând ca ele să facă parte integrantă şi organică din textul ei istoric, pe care îl anexăm. Hotărârile de la Alba-Iulia nu au constituit o simplă enunţare de deziderate, ci un program politic precis la a cărui realizare s-a păşit cu hotărâre şi cu loială onestitate chiar a doua zi după adunarea de la Alba-Iulia. (...)
Guvernele care au urmat după Consiliul Dirigent au procedat întâi la distrugerea esenţei însăşi a vieţei politice, care este dreptul de vot. Practica monstruoasă a furtului de urne, pusă în aplicare şi repetată în mod sfidător la fiecare nouă guvernare, a deschis calea celorlalte abuzuri. Guverne cu totul lipsite de prestigiu şi de popularitate în aceste provincii au aruncat asupra Ardealului şi Banatului clientela lor politică. Cu metode ilegale, ele au impus ca parlamentari persoane necunoscute, adesea trădători notorii ai cauzei naţionale în timpul jugului străin, şi au umplut funcţiunile politice şi administrative cu elemente străine de împrejurările locale şi de cetăţenii acestor ţinuturi. Au revocat din serviciu ardeleni şi bănăţeni bine cunoscuţi, bucurându-se de o aleasă reputaţiune, cunoscători ai nevoilor şi spiritului provinciei. Elemente cu mari merite în luptele naţionale din trecut pentru unitatea noastră de stat au fost înlăturate în zâmbetele de ironică satisfacţiune ale minorităţilor. Metodele de exploatare fără scrupul, o goană neastâmpărată după îmbogăţire a sateliţilor, întovărăşită de imoralitate şi corupţiune sfidătoare, au rănit sentimentul public al provinciei, odinioară sub raportul moral sănătoasă până la austeritate. Cu scurta întrerupere a guvernărilor naţional-ţărăniste, Ardealul şi Banatul au fost aruncate într-o atmosferă cu totul contrară concepţiei lor de viaţă.
O dureroasă deziluzie şi o chinuitoare descurajare au cuprins toate inimile în provinciile noastre. Aceste sentimente au fost şi mai mult agravate prin umilinţa ce au simţit, văzând cum dispare prestigiul şi simpatia de care se bucura poporul nostru în faţa tuturor străinilor. În loc de o nouă epocă de refacere materială şi de înălţare morală s-a continuat opera de umilire a provinciilor şi de pauperizare, înlăturarea elementului românesc ardelean şi bănăţean din funcţiunile publice imorale şi printr-un favoritism cu nimic justificat. (...) Sistemul centralist nu a înţeles aceea ce încă pentru Români a fost un principiu elementar de înţelepciune politică: metoda de asimilare treptată, fără procedări violente, a noilor provincii, prin respectarea tradiţiilor, a concepţiilor şi datinilor respective, prin descentralizarea serviciilor publice şi prin atragerea elementelor locale reprezentative şi de valoare la o colaborare activă în viaţa publică şi administrativă. Aceste metode de înţelepciune politică au fost călcate în picioare faţă de o provincie care nu fusese, totuşi, cucerită, ci se unise printr-un act de liber entuziast consimţământ. Procesul de asimilare ar fi trebuit să se facă treptat şi cu prudenţă, nu numai spre a cruţa sensibilităţile, obiceiurile şi instituţiile înrădăcinate, dar şi spre a nu smulge florile odată cu buruiana, spre a nu distruge şi partea de tradiţii bune şi sănătoase, odată cu înlăturarea organizaţiei de stat şi a in fluenţelor străine. (...)
În general, Românii ardeleni şi bănăţeni, în loc de a spori forţa lor economică, se găsesc într-o situaţie inferioară faţă de trecut. Băncile ardelene, odinioară mândria acestei provincii, în plin progres înainte de război, astăzi sunt doborâte la pământ. Preoţimea, intelectualitatea, partea mai înstărită a ţărănimii au suferit pierderi de miliarde. (...)“
Memorandumul se încheia cu o cerere adresată Regelui Carol al II-lea, aceea de „a împărtăşi Transilvania şi Banatul cu dreaptă participare la viaţa de Stat şi administrativă şi a ocroti interesele lor naţionale, economice şi culturale în măsura cuvenită“.

Mă întreb, și vă întreb, se mai poate în această eră a globalizării, în care state renunță la suzeranitatea lor pentru a forma asocieri, federații, să însemne ceva identitatea locală ?

În ce privește România, sunt convins că și moldovenii, oltenii și muntenii pot să își dorească o libertate similară, dar poate că și la un nivel mai ”profund”, aceasta este dorită.

Și, atunci, de ce astăzi oamenii nu mai pot forma, în România, comunități ?
De ce nu își mai pot stabili singuri reguli și obiceiuri ?

Aștept răspunsurile voastre .

Anarhism sau lipsa de identitate

La finele lunii trecute, în Parlamentul European, dezbătând Programul de Acţiune privitor la taxare în UE pentru perioada 2014-2020, continuare a strategiei Europa 2020 şi a sublienierilor făcute în tot decursul anului 2013 de înalţi oficiali privitor la fenomenul evaziunii fiscale din Uniune (inclusiv presedintele J.E. Barroso a menţionat, la începutul anului, o cifră în jur de 1.000 miliarde euro anual) a avut loc, probabil cea mai mediatizată intervenţie din cadrul şedinţei din 21 Noiembrie 2013, cea a lui Godfrey Bloom, fost membru al partidului de dreapta ( United Kingdom Independence Party - UKIP, partid format ca reaţie contrară tratatului de la Maastricht ).
O intevenţie ce a făcut referire directă la ideile lui Murray Rothbard, filosof şi economist american, de orientare libertariană / anarhică, înscrisă în viziunea şcolii de la Viena.

Orientarea eurosceptică, ce devine tot mai importantă în statele membre, pare a impune tuturor forţelor politice şi administrative din UE, o regândire a organizării sociale, a sistemului de reprezentare parlamentară şi, în cele din urmă a structurilor statale şi/sau suprastatale, a raţiunilor de existenţă ale acestor structuri.

"Statul reprezintă violența într-o formă concentrată și organizată. Individul are un suflet, dar statul este o mașină fără suflet, ea nu poate fi înţărcată de la violență, careia îi datorează existența." spunea Mahatma Gandhi în susţinerea conceptului de swaraj (noţiune ce defineşte o auto-guvernare la nivel individual). În înţelesul acestui concept, puterea este a oamenilor şi ei nu o pot pierde decât renunţând la ea (de multe ori prin constrângere).

Avem, în această viziune o orientare pacifistă spre o rezolvare a problemei ierarhiilor sociale, orientată spre auto-guvernare individuală şi educaţie reală a individului. O educaţie ce nu are ca scop acumularea de cunoştinţe sau erudiţie ci, o perpetuă strădanie de atingere a scopului ales în viaţă de fiecare, scop fundamentat de răspunsul găsit de fiecare dintre indivizi la întrebările despre scopul şi rolul existenţei.

Privitor la scopul şi rolul existenţei, însă, prin anii '80 Mircea Eliade atrăgea atenţia asupra alienării societăţilor / culturilor ocidentale, asupra lipsei de identitate a tinerelor generaţii (insitând mai ales privitor la pierderea continuităţii tradiţiilor din cadrul comunităţilor, inclusiv etnice şi religioase).

Acest fenomen de globalizare culturală conducând spre o diluare a identităţilor locale, mai ales pentru că, în multe cazuri, el a fost precedat de instaurarea ideii de identiate naţională, ce a luat locul, la vremea ei, realei identităţi a indivizilor sau a comunităţilor.

Spre diferenţă de culturile orientale,cele occidentale preferă soluţii mai directe şi mai rapide (un alt fel de moştenire a hopliţilor) ceea ce poate conduce la manifestări mai violente. Totuşi, nivelul de trai din majoritatea statelor vest europene, în acest moment, este unul foarte ridicat, comparativ cu media mondială, astfel încât ameninţarea finală a lui Godfrey Bloom nu are, în fapt, decât rol oratoric sau de efect de scenă.

Totuşi, presiunea euroscepticilor este tot mai mare în UE şi reprezentativitatea lor tot mai puternică, pe zi ce trece iar acuzaţiile aduse birocraţiei de nivel european, scandalurile publice în care apar înalţi funcţionari UE (de multe ori acuzaţi de corupţie), modelul de organizare suprastatală pe care însăşi conceptul îl presupune. Astfel însăşi conceptele europene vor avea de trecut o serioasă probă de maturitate în perioada 2014-2020.

Ţările mai bogate vor trebui să accepte ca principii "libera circualaţie a tuturor persoanelor, cetăţeni UE", ca şi contrapartidă a câştigurilor pe care le realizează pe baza "liberului schimb" cu toate statele membre.

Ţările mai sărace vor trebui să îşi asume eforturile deosebite necesare pentru a susţine economiile puternice şi pentru a le asigura cu resurse, precum şi conformarea la normele de drept europene.

Intr-un fel sau altul, toţi vor trebui să renunţe puţin la drepturile suverane pe care le au în acest moment (şi nu la datoriile suverane).

Interesant de văzut în ce direcţie se va deplasa atitudinea UE în următorii 7 ani, ani ce vor fi o provocare pentru toate domeniile de evoluţie europeană.
La fel de interesant va fi de văzut cât de eficientă va fi metoda "aflatului în treabă" în confruntarea cu aceste provocări.

Dhanyavaad Vayu II

“Think of India and images of an ancient culture comes to mind. But things have been changing -- and changing rapidly in the past few decades. The bottom line is: India is young.” – Vatsala Kaul

Tot pe malurile golfului Bengal, insa in alta parte, in alta lume parca, Alan admira oceanul de pe mal. Si el vedea tot un apus de soare insa se gandea la cu totul alte lucruri.

Pentru el, un european, lumea aceasta era mai mult decit mitica insa el intelegea miturile asa cum le stia din copilarie. Pentru el iubirea pentru natura era simbol al driadelor, al faunilor si satirilor, al nimfelor si al tritonilor si sirenelor.

Nu putea intelege viata fara pasiune, fara eros si magie, fara ...

Oare nu de aceea la inmormantare se intreba daca omul a trait din plin viata sa ?

Si totusi, dupa doi ani in Himalaya, incepuse sa inteleaga si recluziunea, retragerea in sine si, ce ciudat pentru un crestin, sa inteleaga ce insemnau in fapt cele 10 porunci, ce insemna sa nu pastrezi fructul faptelor tale pentru tine.

In copilariei isi imagina ca poate fi un mare cavaler, ce calareste dragoni, ca poate stapani lumea aceasta prin magie, si cate vise in care el, marele vrajitor, lupta pentru a salva lumea nu avusese.

De cite ori, isi aducea aminte, nu alerga prin camera sau prin curtea casei parintesti, cu sabia sa de lemn, taind si strapungand dusmanii omenirii, fiintele inturnericului si ale raului.

In cele din urma ajunsese sa se indragosteasca, tocmai aici, in India si aceasta a fost o cu totul alta poveste in viata sa.

Era deja destul de matur si ar fi trebuit sa stie ca povestea lui Pygmalion si a Galateei ... e doar o poveste.

Acum era fiecare singur, sau asa ii placea sa creada, fiecare pe drumul sau, dupa ce globul  lor de cristal s-a spart.

A fugit pana la marginea lumii ca sa ce ? Ce a vrut sa faca aici ?

Nu isi mai aducea aminte. Motivele de inceput deveneau tot mai obscure, tot mai ascunse memoriei sale si atit de simbiotic intrepatrunse cu evenimentele vietii sale incit nu mai distingea intre vise, intentii si fapte.

Stia doar ca toate acele experiente au fost unice, minunate, indiferent daca au fost placute sau neplacute, bune sau rele.

Tot ce isi mai aducea aminte era adierea aceea a vantului, ce uneori facea parul ei sa se rasfire, alteori ii arunca praf in ochi insa, de cele mai multe ori, il racorea si ii dadea senzatia ca are aripi, ca poate sa zboare.

Devenise prea serios in ultima vreme, prea prins de jocul vietii si uitase sa mai faca acel pas inapoi, acel pas care ii limpezea vederea si, fiind asa, nu mai putea sa vada culorile vantului.

Nici nu il mai putea vedea cum rasfira parul ei, nici ...

Totusi, era tanar, prea tanar ca sa renunte, prea tanar ca sa inteleaga, prea tanar ca sa ... continue.

Si ce bine ca inca era tanar. Poate intr-o zi va reinvata cum sa vada si sa asculte vantul, poate ....

Dhanyavad Vayu I

“The Experience of Sacred Space makes possible the "founding of the world": where the sacred manifests itself in space, the real unveils itself, the world comes into existence.” – Mircea Eliade

Era o dimineață însorită și se anunța o zi fierinte.

Aadarsh și-a început ziua ca de obicei. S-a trezit greu, după ce stătuse târziu în noapte cu prietenii pe chat. A mers la baie și și-a curățit nasul, trăgând apă pe nara dreaptă și apoi pe cea stângă, de mai multe ori. Asta îl va ajuta să aibe mintea limpede toată ziua, respirația liniștită și calmă. După aceea s-a spălat pe dinți și s-a barberit (nu că ar fi avut cine știe ce barbă, dar asta îi dădea senzația că e bărbat).

Apoi a mers la bucătărie și și-a pregătit niste Maggie noodles și un pahar de lapte cu cacao. Ăsta era micul său dejun normal.

În cele din urmă a ajuns și în campus, unde s-a întâlnit cu prietenii săi.

Aadarsh era student la IIT, la fel ca mulți alți tineri indieni, în prestigiosul campus de la Cheenai, motiv de mândrie pentru el și familia sa. Școala asta era ca un fel de fermă, în care o mulțime de tineri intrau și când ieșeau de acolo, pe piață, deveneau o marfă comună pentru tarabele consumatorilor de creiere.

Familia sa se stabilise în Trivandrum, Kerala, după moarte bunicului său (tatăl tatălui său) care era din Jodhpur, Rajahstan, frumosul oraș albastru, locuind acum lângă familia mamei sale.

Majoritatea colegilor săi erau, totusi, din Tamil Nadu și din Andhara Pradesh, așa că în campus se vorbea tamil și telugu, însă se înțelegea bine cu prietenii săi în engleză.

Ciudat, cum fiecare indian vorbește cam 5 limbi și cu toate astea India este recunoscută pentru o alfabetizare de numai 75%.

- Salut Aadarsh (Ideal). Ce mai faci ?

- Salut Anil (The wind god). Acum am ajuns. Ce facem azi ?

- Mergem cu Muni (Sage) pe plaja din Mahabalipuram ?

- Asa de departe ? Nu am mai fost niciodata cu bicicletele asa de departe.

- Vrei sa vedem templele lui Siva ? si zâmbește ștrengărește, sau ne oprim la Pondicherry.

Amândoi râd copios.

- Hai să bem o cafea, până vine și Muni.

- Ok. Dar tu plătești Aadarsh.

Aadarsh zâmbește, dar îi acceptă aceste glume lui Anil, pentru că ține mult la el. Se cunosc din școala primară, și de atunci sunt colegi.

Cei doi se așează la o masă din complexul campusului și comandă cele două cafele.

Vântul adie, ca o mîngâiere lină peste mese, mișcând frunzele din copaci.

- Ce bine că ne mai răcorește adierea aceasta a vîntului, spune Aadarsh.

- Hehe, ar fi mai bine înăuntru. Au și aer condiționat, replică Anil, cu fața toată un zâmbet.

Aadarsh rămâne tăcut și gânditor. În mintea lui se derulează un film de demult, ceva atât de ciudat.

E ca și cum ar visa dar fără să doarmă.

Mrinmayee era singură acasă, cu copii, și plecase până la râu să ia apă.

Era o zi calda și umedă din anotimpul musonului, cu soarele strălucind sus pe cer, arzând, pârjolind pământul.

Mergea pe la umbra copacilor, ca să evite canicula și totuși căldura o dobora.

Se grăbea să ajungă înapoi pentru că cei doi fii ai lor erau tare neastîmpărați și se putea aștepta la orice fel de minuni până când se întorcea.

Iar soțul ei era plecat la luptă, în oastea marelui Ashoka și toate grijile casei îi rămâneau ei.

Ce mult își dorea să fi fost și el acasă, acum când copii creșteau, măcar să îl vadă, să știe că există cineva puternic și cu autoritate. Așa, toate sarcinile acestea îi rămâneau ei.

Trebuia să fie destul de puternică pentru a ține în frâu pe cei doi.

Și, mai era și problema siguranței.

El fiind plecat la război nu era nimeni care să îi apere de hoți sau alți dușmani.

Tocmai când își umplea vasele cu apă auzi un zgomot. Apoi mai multe.

Țipete, urlete și, parcă în vis, îi păru că aude strigătele fiilor săi.

Urlă, ca o tigroaică rănită și începu să fugă spre casă, gândindu-se la tot ce putea fi mai rău.

Timpul parcă devenise mai fluid,mai alunecos și parcă dură o veșnicie să ajungă înapoi acasă.

Cei doi fii ai săi zaceau întinși pe jos în pridvorul casei, fără mișcare iar ea vru să ajungă la ei, să vadă ce s-a întâmplat, fără să observe parcă oamenii înarmați din jurul ei.

Din spate simți o lovitură în cap și o moleșeală parcă o cuprinsese.

Alunecă moale către pământ și vederea se îngustă și se încețoșă.

Totul părea mai liniștit acum și un soi de toropeală parcă o cuprinsese. Părea că nici nu mai era aici, nu se mai gândea la nimic din ceea ce o adusese la disperare mai devreme.

Acum era doar ea, cu gândurile ei.

Rămase mult timp, sau puțin, oricum nu mai conta timpul, întinsă pe jos, acolo în pridvorul casei și zări ca în vis flăcările și focul ce mistuiau casa. Simțea doar o arsură, o căldură tot mai mare.

Apoi, vazu o lumină, nici caldă nici rece, care parcă o chema către ea, o ademenea.

Parcă plutea și se apropia tot mai mult de lumina acea, până când simți o adiere răcoroasă de vânt și, în același timp, lumina acea parcă o învălui.

Nici nu și-a dat seama cât de repede a trecut timpul, dacă a trecut, căci privind la Anil părea că nimic nu s-a întâmplat.

Fusese un vis ? Dar atât de real, parcă era chiar el în locul acelei Mrinmayee.

Dar, cum sa fi fost EL o EA ?

Ciudat! Mai ales senzația aceea de final, de revenire la ceva drag și de mult uitat ... parcă era o revenire acasă.

- Aaa, uite, a venit si Muni. Acum putem pleca la laborator liniștiți.

- Buna ziua ! Pe mine mă așteptați ?

- Sigur că pe tine. Ce ai făcut azi noapte, înțeleptule (Anil râde copios) ?

Muni nu răspunde. Știe că discuțiile cu Anil sfârșesc rău pentru el și, de obicei tot el va fi obiectul glumelor celorlalți.

- Hey, deseară ieșim la o plimbare cu bicicletele ? întreabă Aadarsh, că să îl salveze pe Muni de glumele nesărate ale lui Anil.

- Da, cu plăcere. Muni îl privește recunoscător pe Aadarsh.

Seara se adunară toți la ieșirea din campus, undeva pe lîngă gara centrală a orașului, fiecare cu bicicleta lui și porniră spre plajă.

Nu le plăcea plaja mare, Marina, ci căutau plaje mai retrase, mai puțin ...”populate”, așa că, de obicei mergeau spre plaja Eliot sau Besant Nagar.

Traversau estuarul râului pe Durgabai Deshmukh și puteau să admire golful Bengal în stânga lor.

Imediat dincolo de pod se deschidea bulevardul Blavatsky ce ducea spre sediu societății teosofice din Chenai și, glumeț ca întotdeauna, Anil îl întrebă pe Muni:

- Ei, cine a fost Blavatsky ăsta ? Tu ești înțelept și ar trebui să știi asta.

- Nu a fost un El ci o Ea. Răspunse Muni, așteptându-se la o nouă discuție ce putea aluneca oricând spre glume despre el.

- Da ? interveni Aadarsh. O ea, și ce a făcut ? Cine a fost ?

- A trăit în America și Europa, la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20 și a fondat Societatea Teosofică, cea care are sediul la capătul acestui bulevard. Societatea Teosofică a devenit mai cunoscută datorită scrierilor lui Rudolf Steiner, un tip ciudat care spunea că poate să facă regresii în timp și că poate vedea istoria omenirii și ciclurile ei.

Vorbește de oamnii reptile, de oamenii negri (RmoHa), de oamenii roșii, de oamenii albi, și de felul cum, după câte o catastrofă planetară, aceștia au populat pământul.

- Haha. Păi oamenii chiar au pielea colorată, pe diferitele continente. Ce teorie mai e și asta ?

- Nu, Anil, el spunea că mai demult nu existau decât oameni cu pielea neagră, care aveau 4 metri înălțime și nu existau și oamenii cu piele roșie sau albă. Spune că a aflat astea dintr-un fel de spațiu al memoriei colective a umanității, pe care îl numește Akasa.

- Akasa ? Ca si sunetul sau auzul divin ?

- Da, chiar așa.

- Ciudat. Pare a fi un fel de producție SF dar care să fi avut loc chiar aici, pe pământ. Spuse Aadarsh zâmbind.

- Și totuși, ce mai știi să ne spui de această doamnă Blavatsky ?

- A fost un personaj foarte controversat, pentru că s-a dovedit că unele scrisori pe care pretindea că le-a primit de la mari maeștri (orientali, indieni) erau, de fapt, niște falsuri. După scandalul acesta s-a și mutat sediul societății din America aici. De asemenea, a fost suspectată că este spion în primul război mondial.

- Ahaahhaaa. Un fel de Mata Hari ?

- Nu era tot așa de frumoasă. – la Muni asta era o glumă neobișnuită și riscantă.

Totuși, gluma lui Muni a reușit să îi surprindă și binedispună pe cei doi prieteni ai săi.

Ocolind parcul Besant, cei trei eroi ai noștri au ajuns la plajă, urmând tot felul de străduțe și, ca de obicei, s-au oprit să admire priveliștea oceanului la apus de soare.

Tara AUTISTILOR, Tara alegerilor.

Buna sa va fie inima !

De cîteva saptamini ma tot pindeste gindul de a scrie ceva despre subiectul enuntat in titlu.
Initial a aparut o idee despre AUTISTI. Doar atit.
Abia mai tirziu imaginea s-a colorat si cu sensul frunzei romanesti, acela al alegerii.

Cu citeva luni in urma un prieten mi-a trimis un text care era sensibil, foarte sensibil. Nu stiu daca el facea parte dintr-o strategie media sau de opinie a mogulilor de la trustul Realitatea sau era, pur si simplu, exprimarea unei stari, a unei trairi.
Cu toate astea a avut efect asupra mea, asa cum vederea unui mac intr-un lan de griu are un efect (si acesta, poate, intentionat de Natura sau de Creator) ori asa cum un parfum iti evoca emotii si amintiri.

M-am hazardat sa si scriu ceva despre asta, intr-o joaca, la vremea aceea.

Degeaba, poate, AUTISTII sunt persoane speciale ce nu reactioneaza la stimuli sau mesaje din aceasta lume. Evident, ei traiesc in lumea lor. Numai a lor.

Totusi, convietuirea cu ei, alaturi de ei, este de natura a crea grave probleme celorlalti, care ajung sa se intrebe daca nu sunt chiar ei autisti ? Daca problema le este exterioara.

Ei bine, in timpul asta, cu aceste ginduri, am ajuns la concluzia ca oricum am face, ratam o tinta.
Adica, vrem nu vrem, pacatuim.



Nu, nu e necesar sa imi mai spuneti ca ceea ce scriu este prea plin de simboluri si prea putin pragmatic, lipsit de directii si mesaje clare. Asta stiu deja.
Totusi, eu prefer sa ma exprim asa, tocmai pentru a descoperi noi si noi posibilitati, conexiuni.


Toate cele bune, tuturor !

Vecini necunoscuti

Adică, unde-ajunge omul?...

Adică, unde-ajunge omul?
Socrate,
Ce-a băut otrava
Şi gâdele ce i-a întins-o,
Ajuns-au în acelaşi loc?
Oh, nu se poate!
Dar dacă… dacă…
Fiindcă-n lumea de apoi n-ai cum să vezi! – Peteofi Sandor – Adică, unde-ajunge omul?...





In mod ciudat, am profunda senzatie ca ne sunt necunoscuti tocmai vecinii nostrii, pe care ii tratam si ne trateaza ca dusmani, poate tocmai datorita lipsei de cunoastere ce exista intre noi.

Prezenta nu este o incercare de “stabilire” a unor adevaruri cit, mai degraba, o invitatie spre cunoaserea celor ce sunt in jurul nostru, a vecinilor nostri si, poate, de gasire a unor solutii din aceasta cunoastere.


Ungaria
Perioada Eroica.

Contrar opiniei generale (acceptata si de catre unguri o vreme) cum ca acest popor ar fi urmas al Hunilor si al lui Attila (vezi Cronica Depicta - biciul lui Dumnezeu care a amenintat si inspaiminat ambele imperii romane), se pare ca stramosii acestuia au fost cele 9 triburi maghiare iar denumirea de unguri ar veni din cea a unor triburi ce faceau parte dintr-o alianta bulgara denumita Onogurs, ce s-ar traduce : “cele zece sageti” din turca veche (printre liderii acestor triburi sunt amintiti si Glad si Menunorut).

Arpad este primul conducator maghiar care reuseste unificarea a 9 triburi prin celebrul legamint al singelui ( Vérszerződés, la anul 896, inainte ca multe alte state moderne ale europei sa existe.

In partea estica maghiarii isi asigura securizarea granitelor prin invingerea Moravienilor si a Bulgarilor (vezi imperiul Asanestilor si decaderea lui) iar apoi poarta o serie de lupte preventive in vest (ajungind pina in Spania), incununate de succes deoarece tehnicile de lupta europene nu erau familiare cu arcasii calare din armata maghiara.

Trebuie mentionat ca pina la domnia lui Vjak (crestinat ca Stefan – Istvan, nume preluat probabil ca urmare a influentei slave crestine din zona) 967 – 1038 ungurii au fost pagini si pastratori ai traditiei agnatice privitor la succesiune (sefii celor 9 triburi alegeau, de obicei pe cel mai batrin dintre ei, urmasul la conducere).

Istvan este primul rege, in acceptiunea moderna, al Ungariei, fiind fiul lui Geza (din dinastia Arpadienilor) si a lui Sarolt, fica lui Gyula (ulterior devenit titlu noiliar similar celui de Duce) care era stapinul Transilvaniei.

De la anul 1000 Ungaria devine crestina catolica, prin autoritatea papei Silvestru al II-lea, preluind ca limba si alfabet oficial latina (pastrate pina in 1844).
Regatul se dezvolta si se impune ca o putere europeana asimilind valurile succesive de emigranti cit si populatii germanice pe care le stabilesc in Transilvania si le acorda drepturi (probabil primele libertati acordate unei etnii in Europa) prin Diploma Andreanum.

In 1241–1242 are loc invazia mongola iar regele ungar Bela IV fuge de pe cimpul de lupta de la Mohi, linga riul Sajo (una din cele mai mari batalii ale Europei medievale). Atunci Ungaria pierde aproape jumatate din populatia sa de 2 milioane (scapind doar cei ce s-au putut adaposti in interiorul unor fortificatii) iar dinastia maghiara este puternic zdruncinata.


Intreruperea liniei masculunie a urmasilor lui Arpad, prin durerosul interregnum conduce la aparitia unor regi straini (pentru o scurta perioada - 1301–1305 – regele Bohemiei Wenceslaus fiind si rege al Ungariei, iar apoi, intre 1305–1308 avind acest titlu ducele de Bavaria, Otto) din casa de Anjou (angevini celebri in Franta unde au pastrat titluri de duci).

Carol Robert de Anjou ne este mai bine cunoscut si noua, datorita luptei de la Posada, avuta cu Basarab. Mai putin cunoscut este faptul ca el, insurind pe fratele sau Carobert cu regina Neapolelui, a adus Ungariei dreptul de a avea pretentii si asupra regatului Neapolelui (pe care le-a si revendicat mergind cu armata de cavaleri ai Ungariei pina acolo, ca urmare a otravirii fratelui sau de catre regina Neapolelui).


Sub aceasta dinastie straina Ungaria a devenit recunoscuta pe plan european ca mare putere (probabil acesta fiind momentul de maxima glorie a tarii). Cu al treiea generatie de reprezentanti (o femeie – Maria regina Ungariei, casatorita apoi cu Sigismund de Luxemburg si – Carol II-lea, cel mic, rege al Neapolelui si Ungariei) se stinge si dinastia angevina si tronul Ungariei intra, din nou, intr-o perioada de disputa (initial revenind casei de Luxemburg iar apoi fiind disputat intre dinastia Jageliana si cea Corvina).

In 1526, in batalia de la Mohács, Ladislau II-lea (din casa Jagelo) este infrint de Suleiman Magnificul, fapt ce imparte in trei Ungaria, pentru o vreme. O parte ramine sub stapinire otomana, o alta parte sub stapinire austriaca si a treia parte devine Principatul Transilvaniei (sub suzeranitate turca).
Partea nord vestica a Ungariei a reusit sa reziste repetatelor atacuri ale turcilor, fiind celebra rezistenta din Eger, oras ce nu a cazut pina in 1596.

Dupa aceasta lupta Ungaria mai este foarte putin condusa de catre unguri (Ioan I si Ioan II-lea Sigismund, din familia Zapolya – Urmasi ai casei Jagelo). De asemnea, statul ungar nu isi va mai recapata statutul de putere europeana decit in epoca moderna, prin impunerea la conducerea imperiului alaturi de Austria, prin compromisul de la 1867.

Perioada moderna
Ulterior, prin tratatul de la Trianon Ungaria pierde 72% din teritoriile sale fapt ce creaza puternice emotii si dezechilibre in viata Ungariei, ce duc la crearea unui guvern comunist, sub conducerea lui Bela Kun.

Privitor la relatia cu Romania, in acest moment apare si primul (si singurul) conflict armat intre cele doua state (in acceptiune moderna) – Razboiul Ungaro-Roman din 1919.
Mai adaugam ca in urma cuceririi Ungariei (mai putin o zona in jurul Balatonuli) de catre trupele romanesti, chiar acestea au inarmat si sustinut trupele fidele lui Horty.

O natiune plina de pasiune care alaturi de noi, este singura ce a supravietuit cultural intr-un areal preponderent slav, evident folosind o alta cale, alte metode si deveniri.

Toate cele bune, tuturor !

PS

Evident, prezenta nu este decit o timida incercare de a ne cunoaste mai bine, fiind convins ca nu este exhaustiva si/sau lipsita de omisiuni ce pot fi considerate "majore", insa este un prim pas, in opinia mea.