Dhanyavad Vayu I

“The Experience of Sacred Space makes possible the "founding of the world": where the sacred manifests itself in space, the real unveils itself, the world comes into existence.” – Mircea Eliade

Era o dimineață însorită și se anunța o zi fierinte.

Aadarsh și-a început ziua ca de obicei. S-a trezit greu, după ce stătuse târziu în noapte cu prietenii pe chat. A mers la baie și și-a curățit nasul, trăgând apă pe nara dreaptă și apoi pe cea stângă, de mai multe ori. Asta îl va ajuta să aibe mintea limpede toată ziua, respirația liniștită și calmă. După aceea s-a spălat pe dinți și s-a barberit (nu că ar fi avut cine știe ce barbă, dar asta îi dădea senzația că e bărbat).

Apoi a mers la bucătărie și și-a pregătit niste Maggie noodles și un pahar de lapte cu cacao. Ăsta era micul său dejun normal.

În cele din urmă a ajuns și în campus, unde s-a întâlnit cu prietenii săi.

Aadarsh era student la IIT, la fel ca mulți alți tineri indieni, în prestigiosul campus de la Cheenai, motiv de mândrie pentru el și familia sa. Școala asta era ca un fel de fermă, în care o mulțime de tineri intrau și când ieșeau de acolo, pe piață, deveneau o marfă comună pentru tarabele consumatorilor de creiere.

Familia sa se stabilise în Trivandrum, Kerala, după moarte bunicului său (tatăl tatălui său) care era din Jodhpur, Rajahstan, frumosul oraș albastru, locuind acum lângă familia mamei sale.

Majoritatea colegilor săi erau, totusi, din Tamil Nadu și din Andhara Pradesh, așa că în campus se vorbea tamil și telugu, însă se înțelegea bine cu prietenii săi în engleză.

Ciudat, cum fiecare indian vorbește cam 5 limbi și cu toate astea India este recunoscută pentru o alfabetizare de numai 75%.

- Salut Aadarsh (Ideal). Ce mai faci ?

- Salut Anil (The wind god). Acum am ajuns. Ce facem azi ?

- Mergem cu Muni (Sage) pe plaja din Mahabalipuram ?

- Asa de departe ? Nu am mai fost niciodata cu bicicletele asa de departe.

- Vrei sa vedem templele lui Siva ? si zâmbește ștrengărește, sau ne oprim la Pondicherry.

Amândoi râd copios.

- Hai să bem o cafea, până vine și Muni.

- Ok. Dar tu plătești Aadarsh.

Aadarsh zâmbește, dar îi acceptă aceste glume lui Anil, pentru că ține mult la el. Se cunosc din școala primară, și de atunci sunt colegi.

Cei doi se așează la o masă din complexul campusului și comandă cele două cafele.

Vântul adie, ca o mîngâiere lină peste mese, mișcând frunzele din copaci.

- Ce bine că ne mai răcorește adierea aceasta a vîntului, spune Aadarsh.

- Hehe, ar fi mai bine înăuntru. Au și aer condiționat, replică Anil, cu fața toată un zâmbet.

Aadarsh rămâne tăcut și gânditor. În mintea lui se derulează un film de demult, ceva atât de ciudat.

E ca și cum ar visa dar fără să doarmă.

Mrinmayee era singură acasă, cu copii, și plecase până la râu să ia apă.

Era o zi calda și umedă din anotimpul musonului, cu soarele strălucind sus pe cer, arzând, pârjolind pământul.

Mergea pe la umbra copacilor, ca să evite canicula și totuși căldura o dobora.

Se grăbea să ajungă înapoi pentru că cei doi fii ai lor erau tare neastîmpărați și se putea aștepta la orice fel de minuni până când se întorcea.

Iar soțul ei era plecat la luptă, în oastea marelui Ashoka și toate grijile casei îi rămâneau ei.

Ce mult își dorea să fi fost și el acasă, acum când copii creșteau, măcar să îl vadă, să știe că există cineva puternic și cu autoritate. Așa, toate sarcinile acestea îi rămâneau ei.

Trebuia să fie destul de puternică pentru a ține în frâu pe cei doi.

Și, mai era și problema siguranței.

El fiind plecat la război nu era nimeni care să îi apere de hoți sau alți dușmani.

Tocmai când își umplea vasele cu apă auzi un zgomot. Apoi mai multe.

Țipete, urlete și, parcă în vis, îi păru că aude strigătele fiilor săi.

Urlă, ca o tigroaică rănită și începu să fugă spre casă, gândindu-se la tot ce putea fi mai rău.

Timpul parcă devenise mai fluid,mai alunecos și parcă dură o veșnicie să ajungă înapoi acasă.

Cei doi fii ai săi zaceau întinși pe jos în pridvorul casei, fără mișcare iar ea vru să ajungă la ei, să vadă ce s-a întâmplat, fără să observe parcă oamenii înarmați din jurul ei.

Din spate simți o lovitură în cap și o moleșeală parcă o cuprinsese.

Alunecă moale către pământ și vederea se îngustă și se încețoșă.

Totul părea mai liniștit acum și un soi de toropeală parcă o cuprinsese. Părea că nici nu mai era aici, nu se mai gândea la nimic din ceea ce o adusese la disperare mai devreme.

Acum era doar ea, cu gândurile ei.

Rămase mult timp, sau puțin, oricum nu mai conta timpul, întinsă pe jos, acolo în pridvorul casei și zări ca în vis flăcările și focul ce mistuiau casa. Simțea doar o arsură, o căldură tot mai mare.

Apoi, vazu o lumină, nici caldă nici rece, care parcă o chema către ea, o ademenea.

Parcă plutea și se apropia tot mai mult de lumina acea, până când simți o adiere răcoroasă de vânt și, în același timp, lumina acea parcă o învălui.

Nici nu și-a dat seama cât de repede a trecut timpul, dacă a trecut, căci privind la Anil părea că nimic nu s-a întâmplat.

Fusese un vis ? Dar atât de real, parcă era chiar el în locul acelei Mrinmayee.

Dar, cum sa fi fost EL o EA ?

Ciudat! Mai ales senzația aceea de final, de revenire la ceva drag și de mult uitat ... parcă era o revenire acasă.

- Aaa, uite, a venit si Muni. Acum putem pleca la laborator liniștiți.

- Buna ziua ! Pe mine mă așteptați ?

- Sigur că pe tine. Ce ai făcut azi noapte, înțeleptule (Anil râde copios) ?

Muni nu răspunde. Știe că discuțiile cu Anil sfârșesc rău pentru el și, de obicei tot el va fi obiectul glumelor celorlalți.

- Hey, deseară ieșim la o plimbare cu bicicletele ? întreabă Aadarsh, că să îl salveze pe Muni de glumele nesărate ale lui Anil.

- Da, cu plăcere. Muni îl privește recunoscător pe Aadarsh.

Seara se adunară toți la ieșirea din campus, undeva pe lîngă gara centrală a orașului, fiecare cu bicicleta lui și porniră spre plajă.

Nu le plăcea plaja mare, Marina, ci căutau plaje mai retrase, mai puțin ...”populate”, așa că, de obicei mergeau spre plaja Eliot sau Besant Nagar.

Traversau estuarul râului pe Durgabai Deshmukh și puteau să admire golful Bengal în stânga lor.

Imediat dincolo de pod se deschidea bulevardul Blavatsky ce ducea spre sediu societății teosofice din Chenai și, glumeț ca întotdeauna, Anil îl întrebă pe Muni:

- Ei, cine a fost Blavatsky ăsta ? Tu ești înțelept și ar trebui să știi asta.

- Nu a fost un El ci o Ea. Răspunse Muni, așteptându-se la o nouă discuție ce putea aluneca oricând spre glume despre el.

- Da ? interveni Aadarsh. O ea, și ce a făcut ? Cine a fost ?

- A trăit în America și Europa, la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20 și a fondat Societatea Teosofică, cea care are sediul la capătul acestui bulevard. Societatea Teosofică a devenit mai cunoscută datorită scrierilor lui Rudolf Steiner, un tip ciudat care spunea că poate să facă regresii în timp și că poate vedea istoria omenirii și ciclurile ei.

Vorbește de oamnii reptile, de oamenii negri (RmoHa), de oamenii roșii, de oamenii albi, și de felul cum, după câte o catastrofă planetară, aceștia au populat pământul.

- Haha. Păi oamenii chiar au pielea colorată, pe diferitele continente. Ce teorie mai e și asta ?

- Nu, Anil, el spunea că mai demult nu existau decât oameni cu pielea neagră, care aveau 4 metri înălțime și nu existau și oamenii cu piele roșie sau albă. Spune că a aflat astea dintr-un fel de spațiu al memoriei colective a umanității, pe care îl numește Akasa.

- Akasa ? Ca si sunetul sau auzul divin ?

- Da, chiar așa.

- Ciudat. Pare a fi un fel de producție SF dar care să fi avut loc chiar aici, pe pământ. Spuse Aadarsh zâmbind.

- Și totuși, ce mai știi să ne spui de această doamnă Blavatsky ?

- A fost un personaj foarte controversat, pentru că s-a dovedit că unele scrisori pe care pretindea că le-a primit de la mari maeștri (orientali, indieni) erau, de fapt, niște falsuri. După scandalul acesta s-a și mutat sediul societății din America aici. De asemenea, a fost suspectată că este spion în primul război mondial.

- Ahaahhaaa. Un fel de Mata Hari ?

- Nu era tot așa de frumoasă. – la Muni asta era o glumă neobișnuită și riscantă.

Totuși, gluma lui Muni a reușit să îi surprindă și binedispună pe cei doi prieteni ai săi.

Ocolind parcul Besant, cei trei eroi ai noștri au ajuns la plajă, urmând tot felul de străduțe și, ca de obicei, s-au oprit să admire priveliștea oceanului la apus de soare.

Tara AUTISTILOR, Tara alegerilor.

Buna sa va fie inima !

De cîteva saptamini ma tot pindeste gindul de a scrie ceva despre subiectul enuntat in titlu.
Initial a aparut o idee despre AUTISTI. Doar atit.
Abia mai tirziu imaginea s-a colorat si cu sensul frunzei romanesti, acela al alegerii.

Cu citeva luni in urma un prieten mi-a trimis un text care era sensibil, foarte sensibil. Nu stiu daca el facea parte dintr-o strategie media sau de opinie a mogulilor de la trustul Realitatea sau era, pur si simplu, exprimarea unei stari, a unei trairi.
Cu toate astea a avut efect asupra mea, asa cum vederea unui mac intr-un lan de griu are un efect (si acesta, poate, intentionat de Natura sau de Creator) ori asa cum un parfum iti evoca emotii si amintiri.

M-am hazardat sa si scriu ceva despre asta, intr-o joaca, la vremea aceea.

Degeaba, poate, AUTISTII sunt persoane speciale ce nu reactioneaza la stimuli sau mesaje din aceasta lume. Evident, ei traiesc in lumea lor. Numai a lor.

Totusi, convietuirea cu ei, alaturi de ei, este de natura a crea grave probleme celorlalti, care ajung sa se intrebe daca nu sunt chiar ei autisti ? Daca problema le este exterioara.

Ei bine, in timpul asta, cu aceste ginduri, am ajuns la concluzia ca oricum am face, ratam o tinta.
Adica, vrem nu vrem, pacatuim.



Nu, nu e necesar sa imi mai spuneti ca ceea ce scriu este prea plin de simboluri si prea putin pragmatic, lipsit de directii si mesaje clare. Asta stiu deja.
Totusi, eu prefer sa ma exprim asa, tocmai pentru a descoperi noi si noi posibilitati, conexiuni.


Toate cele bune, tuturor !

Vecini necunoscuti

Adică, unde-ajunge omul?...

Adică, unde-ajunge omul?
Socrate,
Ce-a băut otrava
Şi gâdele ce i-a întins-o,
Ajuns-au în acelaşi loc?
Oh, nu se poate!
Dar dacă… dacă…
Fiindcă-n lumea de apoi n-ai cum să vezi! – Peteofi Sandor – Adică, unde-ajunge omul?...





In mod ciudat, am profunda senzatie ca ne sunt necunoscuti tocmai vecinii nostrii, pe care ii tratam si ne trateaza ca dusmani, poate tocmai datorita lipsei de cunoastere ce exista intre noi.

Prezenta nu este o incercare de “stabilire” a unor adevaruri cit, mai degraba, o invitatie spre cunoaserea celor ce sunt in jurul nostru, a vecinilor nostri si, poate, de gasire a unor solutii din aceasta cunoastere.


Ungaria
Perioada Eroica.

Contrar opiniei generale (acceptata si de catre unguri o vreme) cum ca acest popor ar fi urmas al Hunilor si al lui Attila (vezi Cronica Depicta - biciul lui Dumnezeu care a amenintat si inspaiminat ambele imperii romane), se pare ca stramosii acestuia au fost cele 9 triburi maghiare iar denumirea de unguri ar veni din cea a unor triburi ce faceau parte dintr-o alianta bulgara denumita Onogurs, ce s-ar traduce : “cele zece sageti” din turca veche (printre liderii acestor triburi sunt amintiti si Glad si Menunorut).

Arpad este primul conducator maghiar care reuseste unificarea a 9 triburi prin celebrul legamint al singelui ( Vérszerződés, la anul 896, inainte ca multe alte state moderne ale europei sa existe.

In partea estica maghiarii isi asigura securizarea granitelor prin invingerea Moravienilor si a Bulgarilor (vezi imperiul Asanestilor si decaderea lui) iar apoi poarta o serie de lupte preventive in vest (ajungind pina in Spania), incununate de succes deoarece tehnicile de lupta europene nu erau familiare cu arcasii calare din armata maghiara.

Trebuie mentionat ca pina la domnia lui Vjak (crestinat ca Stefan – Istvan, nume preluat probabil ca urmare a influentei slave crestine din zona) 967 – 1038 ungurii au fost pagini si pastratori ai traditiei agnatice privitor la succesiune (sefii celor 9 triburi alegeau, de obicei pe cel mai batrin dintre ei, urmasul la conducere).

Istvan este primul rege, in acceptiunea moderna, al Ungariei, fiind fiul lui Geza (din dinastia Arpadienilor) si a lui Sarolt, fica lui Gyula (ulterior devenit titlu noiliar similar celui de Duce) care era stapinul Transilvaniei.

De la anul 1000 Ungaria devine crestina catolica, prin autoritatea papei Silvestru al II-lea, preluind ca limba si alfabet oficial latina (pastrate pina in 1844).
Regatul se dezvolta si se impune ca o putere europeana asimilind valurile succesive de emigranti cit si populatii germanice pe care le stabilesc in Transilvania si le acorda drepturi (probabil primele libertati acordate unei etnii in Europa) prin Diploma Andreanum.

In 1241–1242 are loc invazia mongola iar regele ungar Bela IV fuge de pe cimpul de lupta de la Mohi, linga riul Sajo (una din cele mai mari batalii ale Europei medievale). Atunci Ungaria pierde aproape jumatate din populatia sa de 2 milioane (scapind doar cei ce s-au putut adaposti in interiorul unor fortificatii) iar dinastia maghiara este puternic zdruncinata.


Intreruperea liniei masculunie a urmasilor lui Arpad, prin durerosul interregnum conduce la aparitia unor regi straini (pentru o scurta perioada - 1301–1305 – regele Bohemiei Wenceslaus fiind si rege al Ungariei, iar apoi, intre 1305–1308 avind acest titlu ducele de Bavaria, Otto) din casa de Anjou (angevini celebri in Franta unde au pastrat titluri de duci).

Carol Robert de Anjou ne este mai bine cunoscut si noua, datorita luptei de la Posada, avuta cu Basarab. Mai putin cunoscut este faptul ca el, insurind pe fratele sau Carobert cu regina Neapolelui, a adus Ungariei dreptul de a avea pretentii si asupra regatului Neapolelui (pe care le-a si revendicat mergind cu armata de cavaleri ai Ungariei pina acolo, ca urmare a otravirii fratelui sau de catre regina Neapolelui).


Sub aceasta dinastie straina Ungaria a devenit recunoscuta pe plan european ca mare putere (probabil acesta fiind momentul de maxima glorie a tarii). Cu al treiea generatie de reprezentanti (o femeie – Maria regina Ungariei, casatorita apoi cu Sigismund de Luxemburg si – Carol II-lea, cel mic, rege al Neapolelui si Ungariei) se stinge si dinastia angevina si tronul Ungariei intra, din nou, intr-o perioada de disputa (initial revenind casei de Luxemburg iar apoi fiind disputat intre dinastia Jageliana si cea Corvina).

In 1526, in batalia de la Mohács, Ladislau II-lea (din casa Jagelo) este infrint de Suleiman Magnificul, fapt ce imparte in trei Ungaria, pentru o vreme. O parte ramine sub stapinire otomana, o alta parte sub stapinire austriaca si a treia parte devine Principatul Transilvaniei (sub suzeranitate turca).
Partea nord vestica a Ungariei a reusit sa reziste repetatelor atacuri ale turcilor, fiind celebra rezistenta din Eger, oras ce nu a cazut pina in 1596.

Dupa aceasta lupta Ungaria mai este foarte putin condusa de catre unguri (Ioan I si Ioan II-lea Sigismund, din familia Zapolya – Urmasi ai casei Jagelo). De asemnea, statul ungar nu isi va mai recapata statutul de putere europeana decit in epoca moderna, prin impunerea la conducerea imperiului alaturi de Austria, prin compromisul de la 1867.

Perioada moderna
Ulterior, prin tratatul de la Trianon Ungaria pierde 72% din teritoriile sale fapt ce creaza puternice emotii si dezechilibre in viata Ungariei, ce duc la crearea unui guvern comunist, sub conducerea lui Bela Kun.

Privitor la relatia cu Romania, in acest moment apare si primul (si singurul) conflict armat intre cele doua state (in acceptiune moderna) – Razboiul Ungaro-Roman din 1919.
Mai adaugam ca in urma cuceririi Ungariei (mai putin o zona in jurul Balatonuli) de catre trupele romanesti, chiar acestea au inarmat si sustinut trupele fidele lui Horty.

O natiune plina de pasiune care alaturi de noi, este singura ce a supravietuit cultural intr-un areal preponderent slav, evident folosind o alta cale, alte metode si deveniri.

Toate cele bune, tuturor !

PS

Evident, prezenta nu este decit o timida incercare de a ne cunoaste mai bine, fiind convins ca nu este exhaustiva si/sau lipsita de omisiuni ce pot fi considerate "majore", insa este un prim pas, in opinia mea.

Rosignante

NU este o poveste a Cavalerului Tristei figuri cit, mai degraba, o poveste despre un cal (de fapt o iapa) imaginata ca fiind un minunat si superb bidiviu, puternic si curajos, alaturi cavalerului sau pina in ultima clipa, in cele mai grele incercari ale acestuia, in luptele cu gigantii sau chiar cu balaurii, dar mai ales in lupta cu raul, cu odiosul.

Cervantes a fost, cu siguranta, inspirat de viata de zi cu zi din Spania vremurilor sale, care tocmai suferea o serioasa transformare si a ales, ca forma de exprimare, proiectarea atit de fragilului Don (bolnavicios si cu mintea slaba, ar spune unii) in minunata lume a viselor acestuia.
O lume ciudata si, oarecum de neinteles astazi, plina de cavaleri, fapte nobile si printese neprihanite a caror simpla privire merita orice risc pe lumea aceasta.

Bun, si ce treaba are aceasta realitate (tot virtuala) cu caterinca zilnica din Romania, o sa ma intrebati? Sau, asa cum au facut-o deja unii, ti-ai fi imaginat vreodata ca o sa iti pui intrebari existentiale intr-un Blog(care nu este real) ?
Am spus si mai demult, realitatea este ceea ce noi percepem ca fiind realitate si, daca relitatea virtuala ne absoarbe atunci vom tinde sa credem ca acest substitut este adevarata realiate. Asemanator cu situatia celebrului personaj, nu credeti?

Oricum, legea entropiei (care este valabila si aici) ne duce cu fiecare moment pe o cale, ce produce Transformari si, la sfirsit ajungem sa nu ne mai recunoastem pe noi insine in noul personaj, atit de transformat.
Frumusetea transformarii este ca ea ne absoarbe atit de mult incit nu percepem modificarea si, chiar daca o sesizam, ajungem sa ne-o dorim (cam la fel ca si atunci cind incerci sa ii iei sticla unui om beat si acesta te percepe ca pe un dusman).

Evident, multi ajung sa perceapa transformare care ia afectat, sa inteleaga urmarile acesteia si, implicit (cita vreme inca sunt constienti de realele lor interese, pt ca pot fi si cazuri in care sa nu mai constientizeze asta din cauza dedicarii sau adictiei - personal prefer al doilea termen) sa realizeze ca trebuie sa se distanteze suficient pentru a putea sa vada iarasi ansamblul.
Asta, de obicei, are loc printr-o retragere (macar formala, macar din anumite domenii de implicare).

Asa apar demisiile si retragerile (in ultima vreme sunt destul de multe si sunt sigur ca va sunt cunoscute) si, totusi...
Odata creata adictia ea continua sa produca efecte, fenomenul realitatii virtuale este prea adinc inradacinat si nu poate disparea intr-o zi, brusc. Asa apar tacticile de justificare.

Pentru ca, in fapt, procesul de proiectare in realitatea virtuala continua. Ma retrag acum pentru ca nu mai pot, nu mai am timp, nu mai vreau (e mai trist cind motivul este nu ma mai lasa). Poate ca micile atentii ale RL, ce interfereaza cu minunata realitate virtuala a Cavalerului, produc schimbari si rupturi iremediabile ale lumii imaginare.
Totusi Rosinante ramine, in continuare, un minunat bidiviu, puternic si curajos, plin de energie si incredere ce asigura mare parte din viitoarele victorii cavaleresti.

In tot acest timp, magnificul cavaler are alaturi pe mai umilul sau scutier, servitor dar si prieten, care nu beneficiaza de serviciile unui bidiviu atit de falnic dar care, totusi, este indispensabil. De altfel, este singura si ultima legatura a Cavalerului cu realitatea solida, ce nu va inceta sa revina peste si in viata (fie ea reala sau virtuala) a eroului, citeodata chiar cu ajutorul direct al acestui companion.

In paralel, familia, prietenii si apropiatii incearca sa il salveze pe Cavaler de ... ciudat, de el insusi. De fapt de visele sale si din realitatea sa virtuala. Motivele acestora sunt ... mici, ca sa nu zic meschine si au o finalitate trista pentru cavaler care este brusc smuls din lumea sa virtuala, atit de minunata si luminoasa, plina de incredere, curaj si fiinte fantastice.
Acesta se trezeste inconjurat de un popa, un notar (cineva trebuie sa autentifice Testamentul si sa ii preia averea - cunoscuta situatie , nu?) si ceva rude, preocupate mai mult de ele insele.

Ce ii mai ramine acestui cavaler?
In primul rind minunatul sau prieten, care nu il va uita niciodata si, deseori, linga un pahar, isi va aduce aminte de minunatele si inaltatoarele lor fapte de arme (pentru binele lui sa speram ca nu va apuca, la batrinete, aceasi cale ca si cavalerul).
Mai apoi, el a intrat in legenda deja. Magnificenta sa (ludica si ireala) a devenit motiv de reflectie pentru multi altii, desi nu se mai gasesc cavaleri si printese iar strazile sunt acum pline de Hanuri si Magazine si nu se mai vad Palate si Castele.

Ciudat cum a putut el, care (sa spunem frumos asta) era altfel decit ceilalti, sa inspire atita incredere si curaj altora, sa le rascoleasca sentimentele si sa ii faca, macar pentru putin timp, mai buni.

Totusi, ce s-a ales de Rosignante? A mai vazut-o cineva? Mai aveti vesti despre ea?
Adica, a ramas asa cum o cunostea cavalerul sau a redevenit o biata gloaba?

Cred ca povestea asta, pe care azi am incercat sa vi-o readuc in atentie, are foarte multa legatura cu eRomania acestor zile, cu tot ce se intimpla in jurul nostru, cu oamenii si gindurile lor (sau visele lor) de aici.

Nimeni nu ne poate opri sa visam dar, asta e un proces intim, personal, asa ca trebuie luat ca atare.
O zi buna tuturor.