Ungurii au renunțat la ea, pentru că evenimentele politicii internaționale au făcut
în așa fel încât, după Trianon, au pierdut poziția necesară unei asemenea negocieri.
Idea, totuși, a rezistat, nu pentru că Ungaria ar mai fi susținut-o, ci pentru că ardelenii au adoptat-o, regăsindu-și, oarecum o identitate.
Idea de ”Transilvania” a crescut în timp, evoluând de la voivodatul lui Gelu (semnatar al jurământului sângelui - vérszerződés -, al celor șapte triburi maghiare, ucis de Gyula, fratele mamei lui Ștefan al Ungariei), rămânând teritoriu distinct în regatul Ungariei ca Principat al Transilvaniei, această situație continuând și după înfrângerea maghiarilor la Mohaci, și până la dezmembrarea imperiului Habsburgic.
A crescut atât de mult încât azi, vorbind de ardeleni, includem aici și bănățenii, crișenii, sătmărenii și maramureșenii.
O extindere a ”vectorilor spațiali”, am spune astăzi, ce a modelat și înglobat această regiune după cum au evoluat forțele modelatoare.
Oricum, Transilvania, în accepțiunea curentă este provincia vestică a României, cuprinzând teritoriile din bazinul carpatic.
Locuirea umană, aici, coboară mult în preistorie, datorită condițiilor favorabile ale bazinului hidrografic al zonei, ce au permis producția de alimente în văile Mureșului, Crișurilor, Tisei și Dunării. Din acest motiv găsim urme de locuire încă din Mezolitic (sau mai devreme) în acest areal.
Privitor la motivele acestei situații, vezi Ian Morris, Why the West Rules--For Now .
În fine, ardelenii au pierdut toate acestea datorită unor leaderi ai PNR din 1918, ce nu au știut să negocieze condițiile unirii, având în minte idealuri și crezând că România Mare va fi patria lor adevărată.
Ca dovadă, o să citez dintr-o scrisoare a lui Traian Vuia (încă un ardelean decepționat de România):
”Cum îţi aşterni, aşa dormi”. Cînd s-a făcut unirea, nu s-a pus nici o condiţiune. Au fost două momente istorice cînd trebuiau discutate condiţiunile Unirei.
1. Înainte de intrarea României în războiul european, când România cu concursul mandatarului Partidului Naţional Român a stabilit frontierele României Mari, cari au servit de bază guvernului român în tratativele sale cu aliaţii. Era momentul cel mai favorabil pentru fixarea condiţiunilor noastre.
2. După armistiţiu, la Alba Iulia, sau mai bine zis înainte cu ceva. Aici au lucrat oamenii noştri în mod copilăresc. S-au făcut declaraţiuni platonice, cari angajează mai mult pe aceia cari le-au făcut, decît pe guvernul român. Unirei trebuia să precedereze un pact bilateral între guvernul român şi mandatarii poporului nostru întrunit la Alba Iulia şi ratificat apoi printr-o Constituantă.”
Ciudat, totuși, că ardelenii au rămas la fel de idealiști după așa de multă vreme. Că își doresc la fel de mult o țară în care toți să prospere, o țară luminată, conexată la ”vectorii de dezvoltare europeni”.
Nu dau dreptate celor ce cred că ardelenii vor să fie ”independenți” sau ”autonomi” pentru ca să le fie lor mai bine, însă cred că fiecare dintre noi trebuie să își vadă, prima dată după ce se deșteaptă în lumea asta, interesul și bunăstarea comunității din care face parte.
Nu poți iubii toți oamenii din lumea asta așa, deodată. Trebuie să începi cu cei din jurul tău.
Și, totuși, care ar fi concluzia ?
Au fost Maniu și Vaida Voievod idioți scriind memorandumuri către autorități ce nu doreau să îi asculte ?
”Sire,
Timp aproape de o mie de ani, Românii din Transilvania şi Banat au îndurat toate suferinţele şi pierderile naţionale, pricinuite de jugul unei stăpâniri duşmănoase. Cucerirea străină le-a răpit ţinuturi întregi, cu pământul cel mai bogat şi roditor, singurul izvor de existenţă materială al unui popor agricultor; o feudalitate strâns legată a ridicat în inima românismului cetăţi puternic întărite, de unde stăpânea şi storcea norodul iobăgit, iar ţara s-a împânzit cu nenumărate târguri şi oraşe, citadele de forţă şi expansiune a elementului stăpânilor. (...) Trei elemente au fost componentele de căpetenie ale ideologiei politice româneşti de peste Carpaţi: ideea naţională, dreptatea socială şi regimul democratic. Aceste trei principii, adânc împletite şi organic legate, formau în spiritul Ardealului şi Banatului o treime atât de strânsă, încât se confundau în acelaş mare ideal de eliberare, de unire şi de înălţare a naţiunei. (...)
Un stat românesc, fără democraţie şi fără dreptate socială pentru ţărani şi muncitori, ar însemna pentru ardeleni un naţionalism golit de o bună parte din conţinutul lui real şi ar fi continuarea vechilor nedreptăţi sub formă nouă, naţională. Tocmai de aceea conducătorii cari au convocat şi au condus adunarea de la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia, proclamând principiul însuşi al unirei cu Ţara-mamă, au înscris în acelaş timp necesitatea celor două reforme fundamentale în însăşi revoluţia ce s-a votat, înţelegând ca ele să facă parte integrantă şi organică din textul ei istoric, pe care îl anexăm. Hotărârile de la Alba-Iulia nu au constituit o simplă enunţare de deziderate, ci un program politic precis la a cărui realizare s-a păşit cu hotărâre şi cu loială onestitate chiar a doua zi după adunarea de la Alba-Iulia. (...)
Guvernele care au urmat după Consiliul Dirigent au procedat întâi la distrugerea esenţei însăşi a vieţei politice, care este dreptul de vot. Practica monstruoasă a furtului de urne, pusă în aplicare şi repetată în mod sfidător la fiecare nouă guvernare, a deschis calea celorlalte abuzuri. Guverne cu totul lipsite de prestigiu şi de popularitate în aceste provincii au aruncat asupra Ardealului şi Banatului clientela lor politică. Cu metode ilegale, ele au impus ca parlamentari persoane necunoscute, adesea trădători notorii ai cauzei naţionale în timpul jugului străin, şi au umplut funcţiunile politice şi administrative cu elemente străine de împrejurările locale şi de cetăţenii acestor ţinuturi. Au revocat din serviciu ardeleni şi bănăţeni bine cunoscuţi, bucurându-se de o aleasă reputaţiune, cunoscători ai nevoilor şi spiritului provinciei. Elemente cu mari merite în luptele naţionale din trecut pentru unitatea noastră de stat au fost înlăturate în zâmbetele de ironică satisfacţiune ale minorităţilor. Metodele de exploatare fără scrupul, o goană neastâmpărată după îmbogăţire a sateliţilor, întovărăşită de imoralitate şi corupţiune sfidătoare, au rănit sentimentul public al provinciei, odinioară sub raportul moral sănătoasă până la austeritate. Cu scurta întrerupere a guvernărilor naţional-ţărăniste, Ardealul şi Banatul au fost aruncate într-o atmosferă cu totul contrară concepţiei lor de viaţă.
O dureroasă deziluzie şi o chinuitoare descurajare au cuprins toate inimile în provinciile noastre. Aceste sentimente au fost şi mai mult agravate prin umilinţa ce au simţit, văzând cum dispare prestigiul şi simpatia de care se bucura poporul nostru în faţa tuturor străinilor. În loc de o nouă epocă de refacere materială şi de înălţare morală s-a continuat opera de umilire a provinciilor şi de pauperizare, înlăturarea elementului românesc ardelean şi bănăţean din funcţiunile publice imorale şi printr-un favoritism cu nimic justificat. (...) Sistemul centralist nu a înţeles aceea ce încă pentru Români a fost un principiu elementar de înţelepciune politică: metoda de asimilare treptată, fără procedări violente, a noilor provincii, prin respectarea tradiţiilor, a concepţiilor şi datinilor respective, prin descentralizarea serviciilor publice şi prin atragerea elementelor locale reprezentative şi de valoare la o colaborare activă în viaţa publică şi administrativă. Aceste metode de înţelepciune politică au fost călcate în picioare faţă de o provincie care nu fusese, totuşi, cucerită, ci se unise printr-un act de liber entuziast consimţământ. Procesul de asimilare ar fi trebuit să se facă treptat şi cu prudenţă, nu numai spre a cruţa sensibilităţile, obiceiurile şi instituţiile înrădăcinate, dar şi spre a nu smulge florile odată cu buruiana, spre a nu distruge şi partea de tradiţii bune şi sănătoase, odată cu înlăturarea organizaţiei de stat şi a in fluenţelor străine. (...)
În general, Românii ardeleni şi bănăţeni, în loc de a spori forţa lor economică, se găsesc într-o situaţie inferioară faţă de trecut. Băncile ardelene, odinioară mândria acestei provincii, în plin progres înainte de război, astăzi sunt doborâte la pământ. Preoţimea, intelectualitatea, partea mai înstărită a ţărănimii au suferit pierderi de miliarde. (...)“
Memorandumul se încheia cu o cerere adresată Regelui Carol al II-lea, aceea de „a împărtăşi Transilvania şi Banatul cu dreaptă participare la viaţa de Stat şi administrativă şi a ocroti interesele lor naţionale, economice şi culturale în măsura cuvenită“.
Mă întreb, și vă întreb, se mai poate în această eră a globalizării, în care state renunță la suzeranitatea lor pentru a forma asocieri, federații, să însemne ceva identitatea locală ?
În ce privește România, sunt convins că și moldovenii, oltenii și muntenii pot să își dorească o libertate similară, dar poate că și la un nivel mai ”profund”, aceasta este dorită.
Și, atunci, de ce astăzi oamenii nu mai pot forma, în România, comunități ?
De ce nu își mai pot stabili singuri reguli și obiceiuri ?
Aștept răspunsurile voastre .
