“The Experience of Sacred Space makes possible the "founding of the world": where the sacred manifests itself in space, the real unveils itself, the world comes into existence.” – Mircea Eliade
Era o dimineață însorită și se anunța o zi fierinte.
Aadarsh și-a început ziua ca de obicei. S-a trezit greu, după ce stătuse târziu în noapte cu prietenii pe chat. A mers la baie și și-a curățit nasul, trăgând apă pe nara dreaptă și apoi pe cea stângă, de mai multe ori. Asta îl va ajuta să aibe mintea limpede toată ziua, respirația liniștită și calmă. După aceea s-a spălat pe dinți și s-a barberit (nu că ar fi avut cine știe ce barbă, dar asta îi dădea senzația că e bărbat).
Apoi a mers la bucătărie și și-a pregătit niste Maggie noodles și un pahar de lapte cu cacao. Ăsta era micul său dejun normal.
În cele din urmă a ajuns și în campus, unde s-a întâlnit cu prietenii săi.
Aadarsh era student la IIT, la fel ca mulți alți tineri indieni, în prestigiosul campus de la Cheenai, motiv de mândrie pentru el și familia sa. Școala asta era ca un fel de fermă, în care o mulțime de tineri intrau și când ieșeau de acolo, pe piață, deveneau o marfă comună pentru tarabele consumatorilor de creiere.
Familia sa se stabilise în Trivandrum, Kerala, după moarte bunicului său (tatăl tatălui său) care era din Jodhpur, Rajahstan, frumosul oraș albastru, locuind acum lângă familia mamei sale.
Majoritatea colegilor săi erau, totusi, din Tamil Nadu și din Andhara Pradesh, așa că în campus se vorbea tamil și telugu, însă se înțelegea bine cu prietenii săi în engleză.
Ciudat, cum fiecare indian vorbește cam 5 limbi și cu toate astea India este recunoscută pentru o alfabetizare de numai 75%.
- Salut Aadarsh (Ideal). Ce mai faci ?
- Salut Anil (The wind god). Acum am ajuns. Ce facem azi ?
- Mergem cu Muni (Sage) pe plaja din Mahabalipuram ?
- Asa de departe ? Nu am mai fost niciodata cu bicicletele asa de departe.
- Vrei sa vedem templele lui Siva ? si zâmbește ștrengărește, sau ne oprim la Pondicherry.
Amândoi râd copios.
- Hai să bem o cafea, până vine și Muni.
- Ok. Dar tu plătești Aadarsh.
Aadarsh zâmbește, dar îi acceptă aceste glume lui Anil, pentru că ține mult la el. Se cunosc din școala primară, și de atunci sunt colegi.
Cei doi se așează la o masă din complexul campusului și comandă cele două cafele.
Vântul adie, ca o mîngâiere lină peste mese, mișcând frunzele din copaci.
- Ce bine că ne mai răcorește adierea aceasta a vîntului, spune Aadarsh.
- Hehe, ar fi mai bine înăuntru. Au și aer condiționat, replică Anil, cu fața toată un zâmbet.
Aadarsh rămâne tăcut și gânditor. În mintea lui se derulează un film de demult, ceva atât de ciudat.
E ca și cum ar visa dar fără să doarmă.
Mrinmayee era singură acasă, cu copii, și plecase până la râu să ia apă.
Era o zi calda și umedă din anotimpul musonului, cu soarele strălucind sus pe cer, arzând, pârjolind pământul.
Mergea pe la umbra copacilor, ca să evite canicula și totuși căldura o dobora.
Se grăbea să ajungă înapoi pentru că cei doi fii ai lor erau tare neastîmpărați și se putea aștepta la orice fel de minuni până când se întorcea.
Iar soțul ei era plecat la luptă, în oastea marelui Ashoka și toate grijile casei îi rămâneau ei.
Ce mult își dorea să fi fost și el acasă, acum când copii creșteau, măcar să îl vadă, să știe că există cineva puternic și cu autoritate. Așa, toate sarcinile acestea îi rămâneau ei.
Trebuia să fie destul de puternică pentru a ține în frâu pe cei doi.
Și, mai era și problema siguranței.
El fiind plecat la război nu era nimeni care să îi apere de hoți sau alți dușmani.
Tocmai când își umplea vasele cu apă auzi un zgomot. Apoi mai multe.
Țipete, urlete și, parcă în vis, îi păru că aude strigătele fiilor săi.
Urlă, ca o tigroaică rănită și începu să fugă spre casă, gândindu-se la tot ce putea fi mai rău.
Timpul parcă devenise mai fluid,mai alunecos și parcă dură o veșnicie să ajungă înapoi acasă.
Cei doi fii ai săi zaceau întinși pe jos în pridvorul casei, fără mișcare iar ea vru să ajungă la ei, să vadă ce s-a întâmplat, fără să observe parcă oamenii înarmați din jurul ei.
Din spate simți o lovitură în cap și o moleșeală parcă o cuprinsese.
Alunecă moale către pământ și vederea se îngustă și se încețoșă.
Totul părea mai liniștit acum și un soi de toropeală parcă o cuprinsese. Părea că nici nu mai era aici, nu se mai gândea la nimic din ceea ce o adusese la disperare mai devreme.
Acum era doar ea, cu gândurile ei.
Rămase mult timp, sau puțin, oricum nu mai conta timpul, întinsă pe jos, acolo în pridvorul casei și zări ca în vis flăcările și focul ce mistuiau casa. Simțea doar o arsură, o căldură tot mai mare.
Apoi, vazu o lumină, nici caldă nici rece, care parcă o chema către ea, o ademenea.
Parcă plutea și se apropia tot mai mult de lumina acea, până când simți o adiere răcoroasă de vânt și, în același timp, lumina acea parcă o învălui.
Nici nu și-a dat seama cât de repede a trecut timpul, dacă a trecut, căci privind la Anil părea că nimic nu s-a întâmplat.
Fusese un vis ? Dar atât de real, parcă era chiar el în locul acelei Mrinmayee.
Dar, cum sa fi fost EL o EA ?
Ciudat! Mai ales senzația aceea de final, de revenire la ceva drag și de mult uitat ... parcă era o revenire acasă.
- Aaa, uite, a venit si Muni. Acum putem pleca la laborator liniștiți.
- Buna ziua ! Pe mine mă așteptați ?
- Sigur că pe tine. Ce ai făcut azi noapte, înțeleptule (Anil râde copios) ?
Muni nu răspunde. Știe că discuțiile cu Anil sfârșesc rău pentru el și, de obicei tot el va fi obiectul glumelor celorlalți.
- Hey, deseară ieșim la o plimbare cu bicicletele ? întreabă Aadarsh, că să îl salveze pe Muni de glumele nesărate ale lui Anil.
- Da, cu plăcere. Muni îl privește recunoscător pe Aadarsh.
Seara se adunară toți la ieșirea din campus, undeva pe lîngă gara centrală a orașului, fiecare cu bicicleta lui și porniră spre plajă.
Nu le plăcea plaja mare, Marina, ci căutau plaje mai retrase, mai puțin ...”populate”, așa că, de obicei mergeau spre plaja Eliot sau Besant Nagar.
Traversau estuarul râului pe Durgabai Deshmukh și puteau să admire golful Bengal în stânga lor.
Imediat dincolo de pod se deschidea bulevardul Blavatsky ce ducea spre sediu societății teosofice din Chenai și, glumeț ca întotdeauna, Anil îl întrebă pe Muni:
- Ei, cine a fost Blavatsky ăsta ? Tu ești înțelept și ar trebui să știi asta.
- Nu a fost un El ci o Ea. Răspunse Muni, așteptându-se la o nouă discuție ce putea aluneca oricând spre glume despre el.
- Da ? interveni Aadarsh. O ea, și ce a făcut ? Cine a fost ?
- A trăit în America și Europa, la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20 și a fondat Societatea Teosofică, cea care are sediul la capătul acestui bulevard. Societatea Teosofică a devenit mai cunoscută datorită scrierilor lui Rudolf Steiner, un tip ciudat care spunea că poate să facă regresii în timp și că poate vedea istoria omenirii și ciclurile ei.
Vorbește de oamnii reptile, de oamenii negri (RmoHa), de oamenii roșii, de oamenii albi, și de felul cum, după câte o catastrofă planetară, aceștia au populat pământul.
- Haha. Păi oamenii chiar au pielea colorată, pe diferitele continente. Ce teorie mai e și asta ?
- Nu, Anil, el spunea că mai demult nu existau decât oameni cu pielea neagră, care aveau 4 metri înălțime și nu existau și oamenii cu piele roșie sau albă. Spune că a aflat astea dintr-un fel de spațiu al memoriei colective a umanității, pe care îl numește Akasa.
- Akasa ? Ca si sunetul sau auzul divin ?
- Da, chiar așa.
- Ciudat. Pare a fi un fel de producție SF dar care să fi avut loc chiar aici, pe pământ. Spuse Aadarsh zâmbind.
- Și totuși, ce mai știi să ne spui de această doamnă Blavatsky ?
- A fost un personaj foarte controversat, pentru că s-a dovedit că unele scrisori pe care pretindea că le-a primit de la mari maeștri (orientali, indieni) erau, de fapt, niște falsuri. După scandalul acesta s-a și mutat sediul societății din America aici. De asemenea, a fost suspectată că este spion în primul război mondial.
- Ahaahhaaa. Un fel de Mata Hari ?
- Nu era tot așa de frumoasă. – la Muni asta era o glumă neobișnuită și riscantă.
Totuși, gluma lui Muni a reușit să îi surprindă și binedispună pe cei doi prieteni ai săi.
Ocolind parcul Besant, cei trei eroi ai noștri au ajuns la plajă, urmând tot felul de străduțe și, ca de obicei, s-au oprit să admire priveliștea oceanului la apus de soare.
