NU este o poveste a Cavalerului Tristei figuri cit, mai degraba, o poveste despre un cal (de fapt o iapa) imaginata ca fiind un minunat si superb bidiviu, puternic si curajos, alaturi cavalerului sau pina in ultima clipa, in cele mai grele incercari ale acestuia, in luptele cu gigantii sau chiar cu balaurii, dar mai ales in lupta cu raul, cu odiosul.
Cervantes a fost, cu siguranta, inspirat de viata de zi cu zi din Spania vremurilor sale, care tocmai suferea o serioasa transformare si a ales, ca forma de exprimare, proiectarea atit de fragilului Don (bolnavicios si cu mintea slaba, ar spune unii) in minunata lume a viselor acestuia.
O lume ciudata si, oarecum de neinteles astazi, plina de cavaleri, fapte nobile si printese neprihanite a caror simpla privire merita orice risc pe lumea aceasta.
Bun, si ce treaba are aceasta realitate (tot virtuala) cu caterinca zilnica din Romania, o sa ma intrebati? Sau, asa cum au facut-o deja unii, ti-ai fi imaginat vreodata ca o sa iti pui intrebari existentiale intr-un Blog(care nu este real) ?
Am spus si mai demult, realitatea este ceea ce noi percepem ca fiind realitate si, daca relitatea virtuala ne absoarbe atunci vom tinde sa credem ca acest substitut este adevarata realiate. Asemanator cu situatia celebrului personaj, nu credeti?
Oricum, legea entropiei (care este valabila si aici) ne duce cu fiecare moment pe o cale, ce produce Transformari si, la sfirsit ajungem sa nu ne mai recunoastem pe noi insine in noul personaj, atit de transformat.
Frumusetea transformarii este ca ea ne absoarbe atit de mult incit nu percepem modificarea si, chiar daca o sesizam, ajungem sa ne-o dorim (cam la fel ca si atunci cind incerci sa ii iei sticla unui om beat si acesta te percepe ca pe un dusman).
Evident, multi ajung sa perceapa transformare care ia afectat, sa inteleaga urmarile acesteia si, implicit (cita vreme inca sunt constienti de realele lor interese, pt ca pot fi si cazuri in care sa nu mai constientizeze asta din cauza dedicarii sau adictiei - personal prefer al doilea termen) sa realizeze ca trebuie sa se distanteze suficient pentru a putea sa vada iarasi ansamblul.
Asta, de obicei, are loc printr-o retragere (macar formala, macar din anumite domenii de implicare).
Asa apar demisiile si retragerile (in ultima vreme sunt destul de multe si sunt sigur ca va sunt cunoscute) si, totusi...
Odata creata adictia ea continua sa produca efecte, fenomenul realitatii virtuale este prea adinc inradacinat si nu poate disparea intr-o zi, brusc. Asa apar tacticile de justificare.
Pentru ca, in fapt, procesul de proiectare in realitatea virtuala continua. Ma retrag acum pentru ca nu mai pot, nu mai am timp, nu mai vreau (e mai trist cind motivul este nu ma mai lasa). Poate ca micile atentii ale RL, ce interfereaza cu minunata realitate virtuala a Cavalerului, produc schimbari si rupturi iremediabile ale lumii imaginare.
Totusi Rosinante ramine, in continuare, un minunat bidiviu, puternic si curajos, plin de energie si incredere ce asigura mare parte din viitoarele victorii cavaleresti.
In tot acest timp, magnificul cavaler are alaturi pe mai umilul sau scutier, servitor dar si prieten, care nu beneficiaza de serviciile unui bidiviu atit de falnic dar care, totusi, este indispensabil. De altfel, este singura si ultima legatura a Cavalerului cu realitatea solida, ce nu va inceta sa revina peste si in viata (fie ea reala sau virtuala) a eroului, citeodata chiar cu ajutorul direct al acestui companion.
In paralel, familia, prietenii si apropiatii incearca sa il salveze pe Cavaler de ... ciudat, de el insusi. De fapt de visele sale si din realitatea sa virtuala. Motivele acestora sunt ... mici, ca sa nu zic meschine si au o finalitate trista pentru cavaler care este brusc smuls din lumea sa virtuala, atit de minunata si luminoasa, plina de incredere, curaj si fiinte fantastice.
Acesta se trezeste inconjurat de un popa, un notar (cineva trebuie sa autentifice Testamentul si sa ii preia averea - cunoscuta situatie , nu?) si ceva rude, preocupate mai mult de ele insele.
Ce ii mai ramine acestui cavaler?
In primul rind minunatul sau prieten, care nu il va uita niciodata si, deseori, linga un pahar, isi va aduce aminte de minunatele si inaltatoarele lor fapte de arme (pentru binele lui sa speram ca nu va apuca, la batrinete, aceasi cale ca si cavalerul).
Mai apoi, el a intrat in legenda deja. Magnificenta sa (ludica si ireala) a devenit motiv de reflectie pentru multi altii, desi nu se mai gasesc cavaleri si printese iar strazile sunt acum pline de Hanuri si Magazine si nu se mai vad Palate si Castele.
Ciudat cum a putut el, care (sa spunem frumos asta) era altfel decit ceilalti, sa inspire atita incredere si curaj altora, sa le rascoleasca sentimentele si sa ii faca, macar pentru putin timp, mai buni.
Totusi, ce s-a ales de Rosignante? A mai vazut-o cineva? Mai aveti vesti despre ea?
Adica, a ramas asa cum o cunostea cavalerul sau a redevenit o biata gloaba?
Cred ca povestea asta, pe care azi am incercat sa vi-o readuc in atentie, are foarte multa legatura cu eRomania acestor zile, cu tot ce se intimpla in jurul nostru, cu oamenii si gindurile lor (sau visele lor) de aici.
Nimeni nu ne poate opri sa visam dar, asta e un proces intim, personal, asa ca trebuie luat ca atare.
O zi buna tuturor.
