Vecini necunoscuti

Adică, unde-ajunge omul?...

Adică, unde-ajunge omul?
Socrate,
Ce-a băut otrava
Şi gâdele ce i-a întins-o,
Ajuns-au în acelaşi loc?
Oh, nu se poate!
Dar dacă… dacă…
Fiindcă-n lumea de apoi n-ai cum să vezi! – Peteofi Sandor – Adică, unde-ajunge omul?...





In mod ciudat, am profunda senzatie ca ne sunt necunoscuti tocmai vecinii nostrii, pe care ii tratam si ne trateaza ca dusmani, poate tocmai datorita lipsei de cunoastere ce exista intre noi.

Prezenta nu este o incercare de “stabilire” a unor adevaruri cit, mai degraba, o invitatie spre cunoaserea celor ce sunt in jurul nostru, a vecinilor nostri si, poate, de gasire a unor solutii din aceasta cunoastere.


Ungaria
Perioada Eroica.

Contrar opiniei generale (acceptata si de catre unguri o vreme) cum ca acest popor ar fi urmas al Hunilor si al lui Attila (vezi Cronica Depicta - biciul lui Dumnezeu care a amenintat si inspaiminat ambele imperii romane), se pare ca stramosii acestuia au fost cele 9 triburi maghiare iar denumirea de unguri ar veni din cea a unor triburi ce faceau parte dintr-o alianta bulgara denumita Onogurs, ce s-ar traduce : “cele zece sageti” din turca veche (printre liderii acestor triburi sunt amintiti si Glad si Menunorut).

Arpad este primul conducator maghiar care reuseste unificarea a 9 triburi prin celebrul legamint al singelui ( Vérszerződés, la anul 896, inainte ca multe alte state moderne ale europei sa existe.

In partea estica maghiarii isi asigura securizarea granitelor prin invingerea Moravienilor si a Bulgarilor (vezi imperiul Asanestilor si decaderea lui) iar apoi poarta o serie de lupte preventive in vest (ajungind pina in Spania), incununate de succes deoarece tehnicile de lupta europene nu erau familiare cu arcasii calare din armata maghiara.

Trebuie mentionat ca pina la domnia lui Vjak (crestinat ca Stefan – Istvan, nume preluat probabil ca urmare a influentei slave crestine din zona) 967 – 1038 ungurii au fost pagini si pastratori ai traditiei agnatice privitor la succesiune (sefii celor 9 triburi alegeau, de obicei pe cel mai batrin dintre ei, urmasul la conducere).

Istvan este primul rege, in acceptiunea moderna, al Ungariei, fiind fiul lui Geza (din dinastia Arpadienilor) si a lui Sarolt, fica lui Gyula (ulterior devenit titlu noiliar similar celui de Duce) care era stapinul Transilvaniei.

De la anul 1000 Ungaria devine crestina catolica, prin autoritatea papei Silvestru al II-lea, preluind ca limba si alfabet oficial latina (pastrate pina in 1844).
Regatul se dezvolta si se impune ca o putere europeana asimilind valurile succesive de emigranti cit si populatii germanice pe care le stabilesc in Transilvania si le acorda drepturi (probabil primele libertati acordate unei etnii in Europa) prin Diploma Andreanum.

In 1241–1242 are loc invazia mongola iar regele ungar Bela IV fuge de pe cimpul de lupta de la Mohi, linga riul Sajo (una din cele mai mari batalii ale Europei medievale). Atunci Ungaria pierde aproape jumatate din populatia sa de 2 milioane (scapind doar cei ce s-au putut adaposti in interiorul unor fortificatii) iar dinastia maghiara este puternic zdruncinata.


Intreruperea liniei masculunie a urmasilor lui Arpad, prin durerosul interregnum conduce la aparitia unor regi straini (pentru o scurta perioada - 1301–1305 – regele Bohemiei Wenceslaus fiind si rege al Ungariei, iar apoi, intre 1305–1308 avind acest titlu ducele de Bavaria, Otto) din casa de Anjou (angevini celebri in Franta unde au pastrat titluri de duci).

Carol Robert de Anjou ne este mai bine cunoscut si noua, datorita luptei de la Posada, avuta cu Basarab. Mai putin cunoscut este faptul ca el, insurind pe fratele sau Carobert cu regina Neapolelui, a adus Ungariei dreptul de a avea pretentii si asupra regatului Neapolelui (pe care le-a si revendicat mergind cu armata de cavaleri ai Ungariei pina acolo, ca urmare a otravirii fratelui sau de catre regina Neapolelui).


Sub aceasta dinastie straina Ungaria a devenit recunoscuta pe plan european ca mare putere (probabil acesta fiind momentul de maxima glorie a tarii). Cu al treiea generatie de reprezentanti (o femeie – Maria regina Ungariei, casatorita apoi cu Sigismund de Luxemburg si – Carol II-lea, cel mic, rege al Neapolelui si Ungariei) se stinge si dinastia angevina si tronul Ungariei intra, din nou, intr-o perioada de disputa (initial revenind casei de Luxemburg iar apoi fiind disputat intre dinastia Jageliana si cea Corvina).

In 1526, in batalia de la Mohács, Ladislau II-lea (din casa Jagelo) este infrint de Suleiman Magnificul, fapt ce imparte in trei Ungaria, pentru o vreme. O parte ramine sub stapinire otomana, o alta parte sub stapinire austriaca si a treia parte devine Principatul Transilvaniei (sub suzeranitate turca).
Partea nord vestica a Ungariei a reusit sa reziste repetatelor atacuri ale turcilor, fiind celebra rezistenta din Eger, oras ce nu a cazut pina in 1596.

Dupa aceasta lupta Ungaria mai este foarte putin condusa de catre unguri (Ioan I si Ioan II-lea Sigismund, din familia Zapolya – Urmasi ai casei Jagelo). De asemnea, statul ungar nu isi va mai recapata statutul de putere europeana decit in epoca moderna, prin impunerea la conducerea imperiului alaturi de Austria, prin compromisul de la 1867.

Perioada moderna
Ulterior, prin tratatul de la Trianon Ungaria pierde 72% din teritoriile sale fapt ce creaza puternice emotii si dezechilibre in viata Ungariei, ce duc la crearea unui guvern comunist, sub conducerea lui Bela Kun.

Privitor la relatia cu Romania, in acest moment apare si primul (si singurul) conflict armat intre cele doua state (in acceptiune moderna) – Razboiul Ungaro-Roman din 1919.
Mai adaugam ca in urma cuceririi Ungariei (mai putin o zona in jurul Balatonuli) de catre trupele romanesti, chiar acestea au inarmat si sustinut trupele fidele lui Horty.

O natiune plina de pasiune care alaturi de noi, este singura ce a supravietuit cultural intr-un areal preponderent slav, evident folosind o alta cale, alte metode si deveniri.

Toate cele bune, tuturor !

PS

Evident, prezenta nu este decit o timida incercare de a ne cunoaste mai bine, fiind convins ca nu este exhaustiva si/sau lipsita de omisiuni ce pot fi considerate "majore", insa este un prim pas, in opinia mea.

Rosignante

NU este o poveste a Cavalerului Tristei figuri cit, mai degraba, o poveste despre un cal (de fapt o iapa) imaginata ca fiind un minunat si superb bidiviu, puternic si curajos, alaturi cavalerului sau pina in ultima clipa, in cele mai grele incercari ale acestuia, in luptele cu gigantii sau chiar cu balaurii, dar mai ales in lupta cu raul, cu odiosul.

Cervantes a fost, cu siguranta, inspirat de viata de zi cu zi din Spania vremurilor sale, care tocmai suferea o serioasa transformare si a ales, ca forma de exprimare, proiectarea atit de fragilului Don (bolnavicios si cu mintea slaba, ar spune unii) in minunata lume a viselor acestuia.
O lume ciudata si, oarecum de neinteles astazi, plina de cavaleri, fapte nobile si printese neprihanite a caror simpla privire merita orice risc pe lumea aceasta.

Bun, si ce treaba are aceasta realitate (tot virtuala) cu caterinca zilnica din Romania, o sa ma intrebati? Sau, asa cum au facut-o deja unii, ti-ai fi imaginat vreodata ca o sa iti pui intrebari existentiale intr-un Blog(care nu este real) ?
Am spus si mai demult, realitatea este ceea ce noi percepem ca fiind realitate si, daca relitatea virtuala ne absoarbe atunci vom tinde sa credem ca acest substitut este adevarata realiate. Asemanator cu situatia celebrului personaj, nu credeti?

Oricum, legea entropiei (care este valabila si aici) ne duce cu fiecare moment pe o cale, ce produce Transformari si, la sfirsit ajungem sa nu ne mai recunoastem pe noi insine in noul personaj, atit de transformat.
Frumusetea transformarii este ca ea ne absoarbe atit de mult incit nu percepem modificarea si, chiar daca o sesizam, ajungem sa ne-o dorim (cam la fel ca si atunci cind incerci sa ii iei sticla unui om beat si acesta te percepe ca pe un dusman).

Evident, multi ajung sa perceapa transformare care ia afectat, sa inteleaga urmarile acesteia si, implicit (cita vreme inca sunt constienti de realele lor interese, pt ca pot fi si cazuri in care sa nu mai constientizeze asta din cauza dedicarii sau adictiei - personal prefer al doilea termen) sa realizeze ca trebuie sa se distanteze suficient pentru a putea sa vada iarasi ansamblul.
Asta, de obicei, are loc printr-o retragere (macar formala, macar din anumite domenii de implicare).

Asa apar demisiile si retragerile (in ultima vreme sunt destul de multe si sunt sigur ca va sunt cunoscute) si, totusi...
Odata creata adictia ea continua sa produca efecte, fenomenul realitatii virtuale este prea adinc inradacinat si nu poate disparea intr-o zi, brusc. Asa apar tacticile de justificare.

Pentru ca, in fapt, procesul de proiectare in realitatea virtuala continua. Ma retrag acum pentru ca nu mai pot, nu mai am timp, nu mai vreau (e mai trist cind motivul este nu ma mai lasa). Poate ca micile atentii ale RL, ce interfereaza cu minunata realitate virtuala a Cavalerului, produc schimbari si rupturi iremediabile ale lumii imaginare.
Totusi Rosinante ramine, in continuare, un minunat bidiviu, puternic si curajos, plin de energie si incredere ce asigura mare parte din viitoarele victorii cavaleresti.

In tot acest timp, magnificul cavaler are alaturi pe mai umilul sau scutier, servitor dar si prieten, care nu beneficiaza de serviciile unui bidiviu atit de falnic dar care, totusi, este indispensabil. De altfel, este singura si ultima legatura a Cavalerului cu realitatea solida, ce nu va inceta sa revina peste si in viata (fie ea reala sau virtuala) a eroului, citeodata chiar cu ajutorul direct al acestui companion.

In paralel, familia, prietenii si apropiatii incearca sa il salveze pe Cavaler de ... ciudat, de el insusi. De fapt de visele sale si din realitatea sa virtuala. Motivele acestora sunt ... mici, ca sa nu zic meschine si au o finalitate trista pentru cavaler care este brusc smuls din lumea sa virtuala, atit de minunata si luminoasa, plina de incredere, curaj si fiinte fantastice.
Acesta se trezeste inconjurat de un popa, un notar (cineva trebuie sa autentifice Testamentul si sa ii preia averea - cunoscuta situatie , nu?) si ceva rude, preocupate mai mult de ele insele.

Ce ii mai ramine acestui cavaler?
In primul rind minunatul sau prieten, care nu il va uita niciodata si, deseori, linga un pahar, isi va aduce aminte de minunatele si inaltatoarele lor fapte de arme (pentru binele lui sa speram ca nu va apuca, la batrinete, aceasi cale ca si cavalerul).
Mai apoi, el a intrat in legenda deja. Magnificenta sa (ludica si ireala) a devenit motiv de reflectie pentru multi altii, desi nu se mai gasesc cavaleri si printese iar strazile sunt acum pline de Hanuri si Magazine si nu se mai vad Palate si Castele.

Ciudat cum a putut el, care (sa spunem frumos asta) era altfel decit ceilalti, sa inspire atita incredere si curaj altora, sa le rascoleasca sentimentele si sa ii faca, macar pentru putin timp, mai buni.

Totusi, ce s-a ales de Rosignante? A mai vazut-o cineva? Mai aveti vesti despre ea?
Adica, a ramas asa cum o cunostea cavalerul sau a redevenit o biata gloaba?

Cred ca povestea asta, pe care azi am incercat sa vi-o readuc in atentie, are foarte multa legatura cu eRomania acestor zile, cu tot ce se intimpla in jurul nostru, cu oamenii si gindurile lor (sau visele lor) de aici.

Nimeni nu ne poate opri sa visam dar, asta e un proces intim, personal, asa ca trebuie luat ca atare.
O zi buna tuturor.